ANNA GARIELLA BOND

Găsind-o pe Anna

Am crescut, presupun, înțelegând că bucătăria britanică nu avea cea mai bună reputație în fața altor țări și că eram umbriți de bucătăria franceză. Bucătăria britanică era privită în derâdere și cumva am crescut cu acea imagine. Știu acum că, de fapt, aici în Marea Britanie avem din abundență produse sezoniere de calitate din cer, de pe pământ, râuri și mare. Mai avem de asemenea tradiții minunate pe întreg teritoriul nostru în ceea ce privește gătitul regional. Britanicii sunt binecuvântați cu un fin simț al umorului și cu abilitatea de a se amuza de ei înșiși. Cu siguranță, am crescut cu faimoasele glume despre ‘Căile Ferate Britanice’ și ale lor îngrozitoare plăcinte de porc, ceai sau pâine prăjită, combinate cu trenurile întârziate! O poveste de pe blogul Muzeului Național al Căilor Ferate m-a făcut să zâmbesc: ‘Cum a limitat Căile Ferate Britanice untul pe sandvișurile sale și alte povești din stație’ (https://blog.railwaymuseum.org.uk/how-british-rail-limited-the-butter-on-its-sandwiches/)

De asemenea, am crescut urmărind la televizor campionatele de tenis de la Wimbledon, timp în care la noi acasă se serveau cele mai bune căpșuni și smântână, cu un sentiment de decadență și mândrie. Mama și tata au crescut amândoi în familii ale clasei muncitorești, mama în Norfolk, înconjurată de terenuri agricole cu porci și curci, iar tata pe dealurile și văile galeze înconjurate de câmpuri cu oi. Copilăria lor în timpul războiului, cu resurse limitate și bucătărie simplă, a influențat atitudinea lor față de mâncare și i-a făcut să practice zero risipă. Mama mi-a spus odată că „pâinea cu picurătură” – care era grăsime din carnea răcită și întinsă pe pâine – era o desfătare rară și la mare căutare. O ‘desfătare’ care mi s-a părut revoltătoare ca și copil!

Ambii mei părinți aspirau să facă parte din clasa mijlocie, așa că au obținut educația necesară să devină profesori. S-au întâlnit predând la o școală din Lancashire, în nordul Angliei și au muncit din greu pentru a deține propria lor casă. Prima mea casă cu părinții a fost la Glasgow, în Scoția, iar a doua mea casă cu ei a fost în Weybridge, în Surrey, un loc foarte bogat. Mâncarea cu care am crescut era pregătită de mama mea. Multe dintre rețete provin dintr-o carte oferită de tatăl meu când s-au întâlnit pentru prima dată! Era o bucătărie britanică simplă, în general carne și două legume, aproape întotdeauna servite cu cartofi fierți în coajă și urmate mereu de un desert, fie de casă, fie cumpărat. Aveam o sufragerie cu o masă lungă și zveltă din stejar, care aparținuse părinților tatălui meu. Locul tatălui era în fruntea mesei. Mama se așeza să mănânce cu mult timp după ce începeam noi.

În zilele săptămânii cina era servită la ora 18:00. Farfuriile erau preîncălzite, întrucât tata trebuia să primească mâncarea foarte fierbinte. Mesele noastre implicau adesea cartofii fierți, așa cum am menționat anterior! Favoritele erau caserola de miel cu morcovi și ierburi, cotletele de porc la grătar cu sos de mere, Plăcinta Ciobanului cu piure crocant deasupra, batoane de pește cu cartofi prăjiți tăiați în casă și mazăre cu ketchup, și caserolă de vită tocată (Bolognese) servită, din nou, cu cartofi fierți.

Salata nu era considerată mâncare !!

Sâmbătă dimineața făceam antrenamente de gimnastică. Românca Nadia Comaneci a fost eroul copilăriei mele. După acea mergeam la prânz la un club asociat cu serviciul tatălui meu. Aveau un fel de restaurant – cantină și eu comandam întotdeauna piept de pui prăjit, cartofi prăjiți și cola, urmate de înghețată. Sau, uneori, ne duceam acasă în schimb, unde tata pocnea niște fripturi cu bătătorul de lemn iar măma făcea cartofi prăjiți.

Duminica, mama și tata ieșeau dimineața: mama juca tenis, tata juca golf. Luam întotdeauna un prânz tradițional de duminică, în fiecare săptămână având o carne diferită care era prăjită și servită cu cartofi prăjiți, legume de sezon și sos, în funcție de cum se potriveau.
De exemplu:

Săptămâna 1 – pui fript cu sos de pesmet;

Săptămâna a 2-a – friptură de vită (gătită prea mult) cu sos de hrean;

Săptămâna a 3-a – friptură de miel cu sos de mentă făcut în casă;

Săptămâna 4 – carne de porc prăjită (uscată) cu sos de mere.

Carnea de porc era cea mai puțin preferată de mine. Când carnea în cauză era gata și  ‘odihnită’, tata era chemat la bucătărie pentru a tăia carnea cu cuțitul special și furculița transmise în familia sa. Mâncarea era plasată în bucătărie pe farfurii individuale înainte de a fi adusă la masă. Spre deosebire de alte culturi, la noi nu exista servire comunală la masă, cu excepția sosului și a complementelor precum sarea și piperul.

Micul dejun

Fratele meu și cu mine nu prea mâncam micul dejun. Poate că fratele meu Mark mai lua un bol de cereale sau o felie de pâine prăjită, dar nimic substanțial. Niciodată nu am simțit foame înainte de ora 11 dimineața și am rămas în cea mai mare parte așa și astăzi, cu câte o excepție foarte rară. Nu-mi amintesc ca micul dejun să fii fost încurajat vreodată. Cu siguranță niciodată încurajat ca aspect social, să ne așezăm la masă împreună. Pentru părinții mei, însă, micul dejun era un ritual. Tata se trezea înainte mamei și cobora la parter. Făcea o oală cu ceai englezesc și ducea o ceașcă pe scări pentru a i-o oferi mamei la pat în fiecare zi din viața lor împreună. Mama o servea pe a ei cu lapte și un cub de zahăr! Cred că asta a fost un fel de condiție a căsătoriei lor !! O afacere bună, dacă mă întrebi! Apoi tata se întorcea în bucătărie și lua ceaiul singur și un bol de fulgi de porumb, urmat de șuncă, ouă, ciuperci și uneori roșii prăjite sau cartofi prăjiți și toate spălate cu și mai mult ceai. Obișnuia să mănânce pe blatul din bucătărie.

La 7 dimineața tata pleca să ia trenul spre Londra unde lucra și eu îmi luam la revedere de la fereastra dormitorului părinților mei. Curând după ce pleca tata la serviciu, mama coboara în bucătărie în halat pentru a lua micul dejun, din nou, singură. Mânca o portocală tăiată în sferturi sau un grapefruit feliat pe jumătate, urmate de pâine prăjită cu unt și minunata sa marmeladă de casă pe care o făcea o dată pe an, în ianuarie, păstrând-o într-un vas mic special pentru gem. Uneori mânca șuncă și ouă. Apoi își punea role încălzite în părul negru lucios, lung până la umeri, și crea o coafură imaculată de anii șaptezeci înainte de a pleca la serviciu unde lucra ca profesor de gimnaziu.

Ocazional mâncam si eu pâine prăjită cu marmeladă și până astăzi ele rămân o sursă de  confort pe care îl economisesc pentru zile în care mă simt dărâmată. În acele dimineți, ceaiul cu pâine prăjită și marmeladă fac minuni! Până în anii din urmă, mama mi-a oferit câte un borcan pe an, în ianuarie, pe care l-am savurat cu grijă până în anul următor. Însă nu împărtășește rețeta cu mine, așa că acum îmi fac propria marmeladă.

Nu am băut ceai (negru) până când nu am devenit adult, deși mulți copii în Marea Britanie obișnuiau să il consume. Acum beau ocazional ceaiul cenușiu cu lapte și miere, ceea ce este foarte neconvențional, dar delicios!

Masa de prânz

Prânzuri școlare…

Am frecventat o grădiniță din Glasgow, dar nu am nici o amintire legată de momentele in care se servea masa, motiv pentru care bănuiesc că plecam acasă la ora prânzului. Nu mi-a plăcut să fiu acolo și asta poate fi un factor! Cu toate acestea, de la vârsta de patru ani, când ne-am mutat în Surrey, în sudul Angliei, luam prânzul la școala primară. Îmi amintesc borcane cu diferite forme de paste și spaghete care urmau să fie instrumente de învățare în clasă. Prietena mea Teresa și cu mine ne aruncam asupra lor! Îmi amintesc, de asemenea, că obișnuiam să aducem câte o clementină sau o satsuma pentru pauză, și împreună cu Teresa le desfăceam în felii și le „găteam” pe generatorul de căldură din exterior!! Clementină la grătar!!! Yum!

Școala primară mi se părea destul de plictisitoare. Singura lecție folositoare a fost când am crescut măcriș de câmp în niște în cănițe, timp de câteva săptămâni, apoi a venit ziua magică în care a trebuit să smulgem măcrișul și să facem sandvișuri din frunzele sale în timpul orei! Mi s-a părut de fapt cel mai delicios lucru pe care l-am mâncat vreodată … Cred că era chiar și unt întins pe felia acea tare de pâine albă! În acele timpuri, masa școlară era servită peste drum, la o sală de mese cu trapă de servire.

I-a fost raportat mamei că nu aleg să mănânc prea mult !!!

Cu toate acestea, budincile și pandișpan-urile fierbinți erau acceptabile și chiar îmi amintesc că mi-am pierdut cel de-al doilea dinte adânc înfipt în pandișpanul cu cremă de ciocolată!

Când am împlinit șapte ani, am început să merg la școala de juniori, care era o școală mănăstirească catolică (deși părinții mei nu erau catolici). Continuând să nu mănânc micul dejun, îmi luam cu mine un măr sau faimosul cub oxo de vită[1] pe care îl țineam în buzunar și care îmi ajungea până la prânz … Lipicios și zdrobit în buzunarul blazerului meu, această bucurie umami era un confort ceresc pe care îl lingeam direct de pe învelișul său argintiu în timpul pauzei, în zilele reci. După asta urma mirosul dezgustător al sălii de mese din mănăstire. Maicile serveau o varietate de grozăvii, inclusiv supă, griș și un iad făcut din budincă de orez, servit cu o grămadă de dulceață de căpșuni trântită deasupra.

Din fericire pentru mine, în sala de sport avea loc un club școlar de gimnastică, care m-a hrănit mult mai mult, dincolo de aceste prânzuri insipide … Mai era și un chioșc de unde până la ora 19:00 puteam să cumpăr o pungă mare de bețișoare de cartofi cu aromă de sare și oțet, așa că totul era O.K. În plus, magazinul local de dulciuri era o stație obligatorie pentru ronțăielile dulci și șerbeturile de după cursuri.

Acasă, la sfârșitul anilor șaptezeci și începutul anilor optzeci, cinele, în special cu ocazii speciale cu rude sau prieteni, erau influențate masiv de ultimele tendințe culinare. Se începea cu cocktail-uri de creveți servite în cupe de sticlă sau cu o jumătate de grapefruit prăjit cu zahăr brun (foarte ciudat!). Existau mâncăruri exotice pe care mama le experimenta în perioada aceasta, cum ar fi moussaka grecească. Acest fel era ceva la care puteam să mă raportez cu adevărat, însă doar ca adult am descoperit rădăcinile mele mediteraneene.  Mama mea a avut întotdeauna ‘un dinte dulce’ și s-a specializat în budinci și deserturi, influențată fiind poate de scriitorii la modă și foarte iubiți, cu emisiuni la TV, precum Delia Smith. Mama a început să experimenteze în bucătărie, în special sâmbăta. Făcea cozonaci de Alaska, plăcinte cu bezea și lămâie, ‚trifle-uri’[2] delicioase pe care le mâncam direct cu lingura din frigider! Oh, trifle-ul mamei era  atât de delicios…pandișpan îmbibat în vin Madeira, cu piersici conservate, straturi de frișcă și jeleu de zmeură tocat deasupra. Adorabil!  Făcea, de asemenea, un tort înghețat cu ciocolată, care mai apoi se topea cu ciocolată cu lapte amestecată cu biscuiți digestivi zdrobiți și apoi, din nou, era pus în frigider.

Aceste zile magice de vară din anii ’70 au fost unele dintre cele mai fericite zile din viața mea. Erau zile toride și aerul era plin de gărgărițe și cărăbuși drăgălași care aterizau în grădina noastră. Obișnuiam să mergem la o fermă locală de unde puteam culege fructe și alegeam mure, zmeură, căpșuni sau coacăze. Ceea ce nu mâncam pe loc era cântărit și plătit. Acasă, mama le spăla și alegea cu grijă printre fructe iar apoi le punea la uscat înainte de a le îngheța pentru iarnă. Și oh, plăcintele făcute cu mure și coacăze … sau delicioasele plăcinte fierbinți sfărâmicioase[3] cu mere și mure, servite cu înghețată care se topea.

Ziua de clătite sau Marțea Iertării

Marțea Iertării este o sărbătoare creștină, foarte populară în Anglia, care marchează începutul postului consumându-se laptele și ouăle rămase.  Casa noastră nu făcea excepție! Ne întoarcem cu nerăbdare de la școală, iar mama ne pregătea clătite. Fratele meu și cu mine ne așezam la masă și mămica ne aducea clătită după clătită, până când eram plini și nu mai puteam mânca. Mark deține recordul, totuși este fratele meu mai mare! Recordul meu de patru clătite este destul de bun și acum! Le mâncam mereu cu suc de lămâie proaspăt stors și zahăr alb. Nu rulam clătitele, le mâncam plate, cu cuțit și furculiță.

Duminica Paștelui

Nu eram o familie religioasă. Părinții mei erau vag creștini, dar țineau sărbătorile tradiționale. Duminica de Paște era o zi în care ne trezeam pentru coșurile mici, pline cu ouă de ciocolată, atârnate la ușile dormitorului nostru! Ouăle de ciocolată umplute cu cafea erau preferatele mele. Apoi, luam masa în familie, cu mătușa și unchiul meu și vărul Peter, o masă atât de lungă și plictisitoare…Cel mai probabil se servea miel fript, care este tradițional. La aceste adunări, copiii trebuiau să fie „văzuți și nu auziți” și să stea și să tolereze conversațiile plictisitoare ale adulților.

Crăciunul

Crăciunul era ceva mai plin de viață și mai plăcut pentru noi, copiii. Mama se pregătea din timp, într-un mod foarte organizat. Tricota un pulover de Crăciun pentru tata cu mult timp înainte. În fiecare an, o nuanță ușor diferită de albastru! Bradul de Crăciun era întotdeauna decorat de ziua de naștere a fratelui meu, pe 9 decembrie. Cadourile erau împachetate și așezate sub copac iar de balustrada scărilor erau atârnate felicitări.

Mama făcea mereu budinca ei de Crăciun[4] umplută cu suet[5], alcool și fructe uscate. De asemenea, făcea un tort imens, pătrat, cu fructe și cu un strat gros marțipan, decorat cu glazură albă reprezentând figurine de iarnă și brazi de Crăciun. Mai făcea plăcinte cu tocătură[6] și unt cu brandy pe care îl pui sub capacul plăcintei și se topește în gură sau rulouri delicioase de mezel făcut în casă și învelite cu aluat crocant și sfărâmicios. În timp ce scriu toate astea, realizez ce bucătar de casă minunat era mama. Cu toate acestea, bucătăria a fost foarte mult teritoriul și spațiul ei creativ, unde nu era loc și pentru mine.

Ocazional, puteam învârti sau linge o spatulă în timp ce stăteam pe micul scaunul portocaliu.

În ajunul Crăciunului, vecinii adulți erau invitați pentru băuturi și cherry, iar plăcintele cu tocătură se perindau printre musafiri. În dimineața zilei de Crăciun ne trezeam să descoperim un ciorap atârnat pe ușile dormitorului nostru! Momentul pe care îl așteptasem un an întreg !!! Cadouri mici și bomboane de ciocolată îndesate în ciorap. Le deschideam pe ale mele în pat și apoi…premiul extrem… clementinele ascunse pe fundul ciorapului. Un gust ascuțit si dulce.

În timp ce stăteam confortabil în pat, înconjurată de hârtie pentru cadouri și aroma cojilor de portocală, mama era deja în bucătărie! Era ora 7 dimineața și avea un curcan de copt și o  budincă de pus la abur. Prânzul era servit ceremonios la ora 13:00 cu aceeași mătușă Jose, unchiul Noel și vărul Peter. Mama mergea până la capătul pământului îmbrăcând masa cu lumânări roșii și vâsc. Erau și pocnitori de Crăciun pe care să le trăgeai, umplute cu pălărioare de hârtie stupide pe care să le porți și glume pe care să le spui. Mai erau în ele animăluțe smălțuite sau alte obiecțele fascinante. Cu pocnitoarele începea sărbătoarea noastră împreună.

Cea mai mare parte a mâncării de Crăciun nu era pe placul meu în copilărie.

Nu mi-a plăcut niciodată umplutura pentru carne și nici varza de Bruxelles.

Și nici nu mi-au plăcut tortul de Crăciun sau plăcintele cu tocătură sau budinca de Crăciun!

Doar curcanul prăjit, cartofii prăjiți și sosul de pâine erau preferatele mele!

După prânz, cu toții ne învârteam în jur și jucam jocuri de masă. Sau mergeam la o plimbare scurtă prin frigul iernos. Apoi, de parcă n-ar fi fost suficientă mâncare, mama pune din nou masa și așeza lumânări frumoase peste tot!

Rulouri de mezeluri

Sandwich-uri cu sos de pesmet și curcan (oh da, vă rog!)

Șuncă

Ceapă murată

Plăcinte de porc

Plăcintele cu tocătură și temutul tort de Crăciun apăreau toate de undeva.

Sandwich-ul de curcan și sos de pesmet ar fi fost suficient pentru mine!

Într-un final, rudele plecau și noi le mulțumeam părinților pentru jucăriile și darurile noastre de Crăciun.

Când aveam 10 ani, eram foarte prețuită de către școala de juniori și iubitul meu club de gimnastică m-a trimis la o școală secundară foarte academică, numai pentru fete. Nu numai că a trebuit să-mi schimb uniforma albastru-bleumarin pe o combinație de roșu și gri, cu pantaloni mari până la talie, dar aveau si mesele școlare să se agraveze?

Nu voi uita niciodată primul prânz de acolo. Am fost aduse într-o sală de mese cu ecou puternic și am dat de mese rotunde pentru opt persoane, fiind sortite să ne petrecem orele de prânz împreună pentru următorii cinci ani! Doamnele de la bucătărie au apărut cu cărucioare și au plonjat o tavă de metal imensă în centrul mesei noastre. Burgeri de vită gri și uleioși, acoperiți cu ceapă prăjită în ulei, mă priveau urât din tavă. Era oare adevărat? Burgeri fără chiflă. Ce? …. piure de cartofi pudră?

Dar, pe măsură ce prieteniile noastre s-au format și s-au adâncit, am învățat să ne bucurăm de timpul petrecut împreună. Chicotelile și glumele adolescentine erau împărțite între budinca de ciocolată și crema de ou cu pojghiță formată deasupra sau nefericita salată de rulouri de hering marinat pe care numai Heidi îndrăznea să o mănânce! O dată la două săptămâni, fiecare ne luam cu rândul plăcerea de împroșca piftia în vasul de sticlă uriaș al salatei cu dosul lingurii de servire. Oh, ce lipăit vesel mai făcea ! Vinerea cu pește și cartofi prăjiți era decentă – în special cartofii. Când am împlinit 14 ani am fost mutate la o masă lungă în partea cealaltă a sălii de mese. Apetitul noastre erau mare acum, crescând atât de mult. Obișnuiam să iau un sandwich pentru pauzele de dimineață, dar era niciodată suficient, astfel că draga mea prietenă Julia Richards  împărțea generos gustarea ei cu mine. Aducea două felii crocante de pâine de secară (ryvita), care erau învelite cu unt de arahide sau unt și marmite. După ce fuseseră împachetate în folie de plastic, până la pauză își pierdeau crănțănitul, dar erau deosebit de curbate și de masticabile. O, fericire!

Așa că vara anului 1986 a venit și a plecat … În septembrie 1986, la doar 16 ani timizi, m-am mutat la Londra unde primisem bursă la școala de dans.

Apar noi aventuri … Va urma!

[1] Cub sărat și aromatizat folosit în UK ca bază pentru supă sau mâncare.

[2] Desert englezesc cu fructe, pișcoturi însiropate cu vin, budincă de ou și vanilie, servit cu frișcă deasupra.

[3] Un tip de plăcintă englezească, coaptă la cuptor, cu fructe la bază și deasupra un aluat crocant, sfărâmicios, din fulgi de ovăz.

[4] Un desert britanic, specific serii de Crăciun. Este o prăjitură cu fructe uscate, care în mod tradițional conține 13 ingrediente pentru a simboliza prezența lui Isus și a celor 12 apostoli.

[5] Grăsime de vită

[6] O plăcintuță de origine englezească, umplută cu fructe uscată și condimente, specifică de Crăciun.

Abonează-te și primești automat urmatoarea poveste.
Multumesc!

CAIETUL LUI EDITH

Întâlnirea cu Edith avea să fie pentru mine o experiență uluitoare, copleșitoare, dintr-o altă lume. Edith este o evreică născută în Austria, de aceeași vârstă cu țara mea, România: are 102 ani.
June 2, 2020/by Ankado

MARIE C JAMES

Bunica mea jamaicană locuia cu noi și luase cu totul rolul de a ne hrăni pe mine și pe fratele meu (precum și jumate de cartier).
April 13, 2020/by Ankado

ANNA GARIELLA BOND

Britanicii sunt binecuvântați cu un fin simț al umorului și cu abilitatea de a se amuza de ei înșiși. Cu siguranță, am crescut cu faimoasele glume despre ‘Căile Ferate Britanice’ și ale lor îngrozitoare plăcinte de porc, ceai sau pâine prăjită, combinate cu trenurile întârziate!
December 19, 2019/by Ankado

ANCA DOCZI LUCHIAN

Bunica Mia are o mulțime de povești culinare de spus; le spune în fiecare zi în bucătărie preparând mâncăruri delicioase pentru noi; le spune împărtășind amintiri și recreând rețete din trecut; le spune prin faptul că mă inspiră în fiecare zi.
December 19, 2019/by Ankado

MANAGEMENTUL BUCĂTĂRIEI PE TIMP DE CRIZĂ

Astăzi mulți dintre noi trăim în orașe mari și în mega metropole, iar acest peisaj creat de om a schimbat radical modul în care se hrănesc oamenii. Suntem aglomerați, suntem înconjurați de beton, oțel și sticlă.
December 19, 2019/by Ankado

CELE ZECE PORUNCI ALE UNEI MÂNCĂRI BUNE

Există o abundență în cercetarea din domeniul gustului și studii absolut fascinante care ne dezvăluie informații captivante în privința comportamentelor noastre culinare.
December 19, 2019/by Ankado

ANGELA COSTETSOS

Moștenirea mea culinară este greacă. Părinții mei s-au născut pe o insulă mică din sud-estul Greciei. Au prins perioada ocupației italiene, un timp în care mâncarea era foarte rară...
December 19, 2019/by Ankado

PĂRINȚI GĂTIND

Până acum, spre finalul celei de-a treia decade, tot ce am știut vreodată a fost cariera și mediul academic. Și un pic de viață boemă. Cu toate acestea, începând cu anul 2019 am un nou proiect și o nouă provocare: a fii părinte.
December 19, 2019/by Ankado
2019 © Copyright - Ankado Artisan