CAIETUL LUI EDITH

Întâlnirea cu Edith avea să fie pentru mine o experiență uluitoare, copleșitoare, dintr-o altă lume. Edith este o evreică născută în Austria, de aceeași vârstă cu țara mea, România: are 102 ani. Iar povestea ei, incredibil de emoționantă și cutremurătoare, implică tema hranei și importanța de a transmite și arhiva rețete care să întrețină trupul și spiritul. De aceea, m-am simțit extrem de onorată să fiu introdusă și binevenită în casa ei londoneză.

Este 6 februarie 2020, într-o zi însorită dar răcoroasă, în Walthamstow. Sunt atât de fermecată să trec prin piața din Walthamstow, cunoscută ca fiind cea mai lungă piață de stradă din Europa. De cum ies de la stația de metrou și traversez parcul micuț, primul magazin de interior, pe partea dreaptă a străzii, este o ‘alimentară internațională‘, cunoscută foarte bine comunității românești. Sunt sigură că am să găsesc aici cozonac! Magazinul vinde produse din toată Europa de Est și Turcia, dar departamentul românesc este generos în mod particular. Adevărul este că acest cartier londonez, Walthamstow, găzduiește probabil cea mai mare comunitate românească din Marea Britanie. Aleg un cozonac cu nucă și stafide, împachetat într-o cutie excentrică și mă încântă cât de bine se potrivește ambalajul cu lalelele albe pe care le cumpărasem deja din Brixton.

Casa lui Edith se odihnește liniștită pe un colț de stradă, chiar lângă piață. De cum intru pe ușa clasic englezească, pășesc pe un coridor învelit cu totul în tapet luxuriant, creat de Wiliam Morris, și păzit de câteva postere vechi cu scene din Commedia-del-Arte. În prima încăpere, pe partea stângă, așteaptă Edith în fotoliul său. Se potrivește perfect cu decorul art-deco al camerei aranjate de ea la începutul anilor 80 cu fotolii verde fumuriu, mobilă de culoarea nucilor și cu tapet impecabil păstrat, creat de același William Morris originar din Walthamstow. Nu îmi pot lua ochii de la imaginea radioasă a portocalelor și a frunzișului verde de pe pereți, un decor care trebuie să fii luminat multe zile cenușii londoneze de-a lungul anilor.

Edith îmi zâmbește și mă îmbrățișează înainte să-i fiu introdusă ca musafirul care a bătut tot drumul din România pentru a o întâlni pe ea. Pare cu totul animată de venirea mea și este incredibil de încântată de lalelele albe pe care le-am adus, ca și când le-ar fi așteptat de mult. Din timp în timp, ochii ei se reîntorc la vază de parcă ar verifica că florile sunt tot acolo. În ciuda acestei întâmpinări atât de calde, mă simt sfioasă și îmi este greu să găsesc cuvintele potrivite pentru a începe o conversație cu cineva care a trăit o viață atât de lungă și ‘agravată‘. Știam deja că Edith împărtășea curioșilor secretul vieții sale lungi: “o multitudine de agravări“. S-a născut la Viena în 1918, având un tata evreu ungur și o mamă evreică austriacă. În apropierea lui 1939, Edit s-a refugiat de represiunea împotriva evreilor în Marea Britanie. Vorbitoare de patru limbi străine, ea a reușit să intre în Marea Britanie cu  viză de servitoare și a lucrat ca dădacă câțiva ani înainte să se poată reîntoarce la cariera ei în finanțe.

Edit evită sau nu poate vorbi prea mult despre ea însăși. În timpul conversației sunt pusă în dificultate de întrebările pe care mi le pun: oare memoria ei este limitată acum la câtva evenimente esențiale sau își reprimă amintirile legate de ceea ce i s-a întâmplat ei și familiei sale. Întrebând-o cum a reușit să își ajute tatăl să evadeze din lagărul de la Dachau și să fugă în America, Edit ridică scurt și ferm din cap, spunând: ‘Cum crezi?’  Nu știu ce să cred, pot doar să îmi imaginez. Am citit un număr vast de mărturii ale supraviețuitorilor Holocaustului în timp ce făceam cercetare asupra memoriei traumatice. Am luat interviuri unor oameni care au fost închiși și au reușit să evadeze și să fugă din România în timpul comunismului. Am studiat rapoarte ale unor refugiați care au lăsat în urmă orori de neimaginat. Un lucru comun care se regăsește în toate aceste experiențe este faptul că umilința trăită anihilează abilitatea de a comunica acțiunile care au ajutat la supraviețuire.

Trauma este astfel trăită ca un lanț în jurul gâtului, care face imposibilă expresia vocală a suferinței sau mărturisirea evenimentelor care au dus la supraviețuire. Iar aceste memorii neexprimate fracturează identitatea în bucăți aproape imposibil de reorganizat, în timp ce mărturisirea în prezența unui martor empatic redă abilitatea de reconstrucție a propriei identități. Am speranța că Edit a avut prilejul să îți spună povestea în timpul lungii sale vieți. Mărturie sunt prietenele ei care mă ajută astăzi să navighez printre memoriile ei îndepărtate și caietul îngălbenit de ani.

Pentru moment trebuie să accept că Edit și mare parte din identitatea ei vor rămâne un mister pentru mine. Cu toate acestea, ea încearcă să mă conducă pe alte căi spre înțelegere: îmi indică cu degetul spre biblioteca ei unde pot vedea o mulțime de cărți de istorie medievală, istorie și politică internațională, economie, filosofie. Îmi spune că a fost șef de departament la Facultatea de Studii Economice și că a urmărit frecvent să ajute profesorii să-și dezvolte metodele de predare printr-o atitudine empatică dar foarte riguroasă. Prietenele ei completează povestea vieții lui Edith, spunându-mi ce viață interesantă a avut: a fost implicată într-o  companie de teatru, numită Unity Theatre, o companie creată în 1936 din încercarea de a aduce mai aproape de muncitori temele politice și provocările contemporane cum ar fi nazismul, fascismul și pentru a ilustra problemele oamenilor din toată Europa. A fost de asemenea ‘primăriță’ în Walthamstow și o persoană foarte capabilă în a reuni comunitatea. Edith ascultă și îngână poveștile despre ea…

Întorcându-ne la caietul cu rețete, Edith mă ajută să înțeleg principiile de grijă pe care le aduce cu sine gătitul, cum hrănitul celorlalți este o chestiune de educație, configurație socială și un efort de conserva tradițiile comunității tale. Gusti se născuse într-o familie înstărită, fiind primul copil al unui industriaș. La moartea mamei sale, tatăl a dorit să se asigure că ea și sora ei vor avea parte de un cămin și îngrijire, așa că s-a însurat cu servitoarea familiei pe care fetele o iubeau foarte mult. Au avut și un fiu împreună. Însă atât tatăl, cât și mama vitregă, au murit înainte ca fetele să ajungă la majorat și astfel au fost trimise la orfelinat. În acele timpuri, în Austria, numai băieții moșteneau averea familiei. La orfelinat, Gusti a fost pregătită să devină servitoare și a învățat să gătească. Spunând toate astea, Edith se întristează cu gândul la destinul lui Gusti. “ Crezi că e corect ca o fată să nu poată moșteni averea familiei sale? ” mă întreabă Edith, sper eu, retoric. Și adaugă: “În acele timpuri tratai servitorii ca pe propria familie, nu ca azi”. Edith mă privește adânc în ochi parcă să verifice că am înțeles bine relația ei cu Gusti și rolul pe care l-a avut aceasta în familia ei.

În familia lui Edit, bunica era cea care gătea pentru întreaga familie. La moartea bunicii, părinții lui Edith au angajat-o pe Gusti, care nu avea origine evreiască. Când a început represiunea împotriva evreilor, lui Gusti i s-a interzis să lucreze în casa lor. Riscându-și viața însă, obișnuia să vină în secret pe timp de noapte și să dicteze rețete celor două surori. Nopți ca acestea erau prilej de bucurie, cântece și povestiri alături familia reunită.

Edith are aceeași vârstă cu țara mea, România. Și de asemenea, are vârsta propriei sale țări natale. Pe când creștea Edith, Austria suferea probabil cea mai adâncă criză socială, politică și financiară a istoriei sale. După primul Război Mondial și o dată cu căderea Imperiului Austro-Ungar, țara sa a fost anexată cu forța Germaniei. Astfel că Austria nu a fost doar redusă la teritoriile vorbitoare de germană, pierzându-și majoritatea teritoriilor agricole, dar, devenind parte din țara inamică, i-au fost interzise toate importurile. În anii imediat următori, Austria a trăit tensiuni politice permanente. Mâncarea a devenit o raritate și în apropierea celui de-al doilea Război Mondial, austriecii din orașe erau aproape de înfometare. Ca în aproape toate orașele Europei, mâncarea era raționalizată și o imagine care devenise obișnuită era aceea a femeilor cu copii așteptând ore în șir la coadă pentru a obține ceva de mâncare.

Poate că lui Edith îi este greu să discute despre felul în care familia sa procura mâncare în acele timpuri, dar ne putem imagina noi gândindu-ne la cele de mai sus. Cu acestea în minte, a scrie și a arhiva rețetele era modul lor de a întreține moștenirea, de a proteja tradițiile și istoriile personale, și probabil un fel în care hrăneau speranța în fața terorii. Scris în limba Germană, caietul conține rețete scurte și eficiente pentru prepararea cărnii, salatelor precum cele de cartofi, varză sau sfeclă, iar cele mai multe rețete sunt pentru…dulciuri. Caietul abundă în rețete de torturi luxuriante cu cremă, care ar necesita o grămadă de zahar, unt, ouă, vanilie, ciocolată și cafea. Încercând să-mi creez în minte imaginea acelor nopți petrecute în secret, în care adulții încercau să aline copiii și pe ei înșiși în fața tragediei care se prevedea, imaginația îmi spune că toate aceste rețete de bucate erau rețete împotriva fricii și a durerii. A scrie despre ciocolată, vanilie și torturi de cafea, ridică spiritul și alină inima.

Astăzi citesc din caietul lui Edith ca și cum aș citi poezie sau ‘Jurnalul Annei Frank’. Rețetele lui Gusti îmi sunt extraordinar de familiare, îmi amintesc de mâncarea bunicii mele din Transilvania și simplitatea lor este fascinantă. Mâncarea, cu protocoalele sale de preparare și afinitatea pentru anumite ingrediente, este absolut o construcție de identitate. Ea reflectă istoriile noastre, ADN-ul geografic și prezența noastră în timp și spațiu. Mâncarea pe care o gătim ne vorbește despre bucuriile și tristețile noastre, despre tăria și slăbiciunea noastră. Ne aduce aminte din ce suntem făcuți. Citind caietul lui Edith, îmi place să cred că fericirea Austriacă este scrisă și cu unt, zahar, ciocolată și vanilie.

Scris de Anca Doczi Luchian, text tradus din engleză de autor
Cu mulțumiri și recunoștință Annei Gabriella Bond